Vă mai amintiți?

Decameronul (Boccaccio):

„….Anul 1300. Întunecatul ev mediu. O boală stranie, venită pe drumul mătăsii, bântuia prin Europa. Unii vraci spuneau că afectează plămânii, alții credeau că atinge creierul. Unii spuneau că se transmite prin aer, alții prin lichide, alții prin obiecte, iar alții credeau că nu există.

Universitățile din Oxford și Paris se certau pe diagnostice și leacuri. Unii recomandau decoctul de mătrăgună, alții extractul de rostopască. Regele Angliei decretase că extractul de mătrăgună era cel mai eficace, dar continentalii, instigați de regele Franței, susțineau că mătrăguna e inutilă, ba chiar dăunătoare, și administrau bolnavilor doar rostopască. Adevărul e că nici una, nici cealaltă nu prea funcționau.

Oamenii ajunseseră să umble mascați pe stradă, ca să nu se molipsească, iar doctorii de la Hôtel Dieu nu mai făceau față numărului mare de bolnavi. Mulți bătrâni mureau sufocați, dar tinerii cel mai adesea scăpau.

Pretutindeni, regii decretau carantine și interdicții, iar apoi deschideau vistieriile ca să potolească aburii răzmeriței.

Apăruseră peste tot secte care prevesteau sfârșitul lumii, dar și secte care susțineau sus și tare că de fapt boala nu exista, ci era o invenție a regilor Franței și Angliei, un pretext pentru un nou război, noi biruri și noi robii. Secta apocaliptică îi vâna nemilos pe cei care aveau nesocotința să nu se închidă în case, ci își urmau negoțul. Foarte rapid, au fost găsiți vinovați israeliții, iar sinagogile au fost denunțate de apocaliptici ca focare de infecție. „Vrem spitale, nu sinagogi”, se striga pe dealul Sfintei Genoveva.

Secta negaționistă, înfierată de cea apocaliptică, o înfiera la rându-i și organiza orgii dedicate Liberului Arbitriu, deificat cu această ocazie și substituit Dumnezeului Celui Viu.

Vremuri medievale, de viață patimă și orbecăire, vremuri de superstiție și ură, de știință primitivă și confuzie. Ce noroc că nu mai trăim în întunecatul ev mediu! ”

Lectură de Halloween

„Până în acest moment m-am împăcat mai mult sau mai puțin cu ideea scufundării în uitare. Pare singura concluzie logică. Încă de când eram mic mi-am inchipuit ca după moarte este logic să ne întoarcem la starea de dinainte de naștere. Ideile despre viața de apoi păreau neconcordante și întortocheate în comparație cu simplitatea acestei concluzii. Nu mă puteam consola cu ideea vieții de apoi pentru ca gândul unei existențe nesfârșite, fie ea plăcută sau neplăcută, mă îngrozește de departe mai mult decât cel al unei existențe finite.”

Yalom, I. (2011), Privind soarele în față, Editura Vellant, București

de ce?

”M-am prins că veniseși. Și că-mi explicai secretul tău: privește lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată. Și-atunci ți-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. Simțeam cum aerul îmi umple nările și mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. Simțeam că trăiesc. Și mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat.”

M-a impresionat subiectul acestei povestiri de Eric-Emmanuel Schmitt. Am fost fascinată de relația dintre cele trei personaje ale cărții – Oscar, Tanti Roz și Dumnezeu – ca și de ideea de a-i sugera băiatului să trăiască zece ani în fiecare zi, pentru a experimenta o întreagă existență de om în timpul care îi mai rămăsese din propria viață.