Poveste

Stii, îmi aduc aminte de Sabina – profesoara de engleza.

La o întâlnire a noastră era complet abătuta. Mi-a zis ca se simte „so down”. Cică se întâlnise pe culoar la școală cu prietena ei, profesoara de latina și a întrebat-o ce e cu ea, ca arata ca o năluca. Parcă murise, dar încă umbla.

„Cred ca am trecut pe lângă dragoste și am lasat-o sa plece!”, ii raspunsese aceasta.

Poza: tablou creație proprie.

Maci în noiembrie

Cineva imi spunea zilele trecute:

” – Stiti? Am fost la mormântul mamei mele și am văzut ca avea maci pe el. Maci în noiembrie! M-am uitat imprejur si nu mai erau maci nicăieri. De unde au apărut? De unde sa le fi zburat sămânța tocmai aici, in vârful muntelui? Apoi, mi-am amintit: macii erau florile ei preferate.”

Poza: ultimul tablou pictat de mine. Ce coincidenta!

Păcate și regrete

„A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasa fata.

Si era una la părinți
Si mandra-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Si luna între stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l indreapta
Lângă fereastra, unde-n colț
Luceafarul așteaptă.

Privea în zare cum pe mari
Răsare si străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Il vede azi, il vede mâni,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
li cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima
Visand ale ei tâmple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se umple.

Si cât de viu s-aprinde el
In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apara.

Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie,
Tesând cu reale-i scântei
O mreaja de văpaie.

Si când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mainile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, bătând închiși
Pe fața ei întoarsă.

Ea il privea cu un suras,
El tremura-n oglinda,
Căci o urma adânc în vis
De suflet sa se prindă.

lar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspina:
„O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori în jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza! „

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda in mare;

Si apa unde-a fost cazut
In cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creste.

Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Si tine-n mana un toiag
Incununat cu trestii.

Parea un tanar voievod
Cu par de aur moale,
Un vanat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

lar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afara.

„Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ti urmez chemarea,
lar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.

Ca in camera ta si vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Si m-am născut din ape.

O, vin’! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus.
lar tu să-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toata lumea-n ocean
De tine o s-asculte. „

„O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port,
Lucesti fără de viață,
Căci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau mă-ngheata. „

Trecu o zi, trecura trei
Si iarasi, noaptea, vine
Luceafarul deasupra ei
Cu razele-i semne.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-si aduca
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apuca.

Cobori în jos, luceafar bland,
Alunecând pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza! „

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
lar ceru-ncepe a se roti
In locul unde piere;

In aer rumene vapai
Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a haosului vai
Un mândru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevar
Scaldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor
Marmoreele brate,
EI vine trist si gânditor
Si palid e la fata;

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adânc himeric,
Ca doua patimi fără sat
Si pline de-ntuneric

„Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult s-acuma,
Si Soarele e tatal meu,
lar noaptea-mi este muma;

O, vin’, odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus.
lar tu să-mi fii mireasa.

O, vin’, în parul tau balai
S-adun cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să rasai
Mai mandra decât ele. „

„O, esti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!

Mă dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mă dor,
Privirea ta mă arde. „

„Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare? „

„Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as incepe –
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamant
Să te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pământ,

Fii muritor ca mine. ”

„Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi să stii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naste din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege. „

Si se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

In vremea asta Catalin,
Viclean copil de casa,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Baiat din flori si de pripas,
Dar indraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujori
De rumeni, bata-i vina,
Se furiseaza panditor
Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu
Si mândră, arz-o focul;
Ei Catalin, acu-i acu
Ca să-ti incerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse lin
Intr-un ungher degraba.
„Da’ ce vrei, mai Catalin?
la du-t’ de-ti vei de treaba. „

„Ce voi? As vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine si să-mi dai
O gura, numai una. „

„Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
Da-mi pace, fugi departe –
O, de Luceafarul din cer
M-a prins un dor de moarte. „

„Daca nu stii, ti-as arata
Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te minuna

Si stai cu binișorul.

Cum vanatorul-ntinde-n crang

La pasarele latul

Cand ti-oi intinde bratul stag

Sa ma cuprinzi cu bratul.

Si ochii tai nemiscatori
Sub ochii mei rămâie …
De te inalt de subtiori
Te-nalta din calciie;

Când fata mea se pleaca-n jos,
In sus ramai cu fata,
Să ne privim nesatios
Si dulce toata viata;

Si ca să-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Când sarutandu-te mă-nclin,
Tu iarasi mă saruta. „

Ea-l asculta pe copilas
Uimita si distrasa,
Si rusinos si dragalas,
Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet: – „Inca de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…

Dar un Luceafar, răsărit
Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii;

Si tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceste c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
In veci il voi iubi si-n veci
Va rămânea departe…

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.

„Tu esti copila, asta e…
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Căci amandoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi. „

Porni Luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si mii de mii de ani treceau
In tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele –
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele.

Si din a haosului vai,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dintâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorind il inconjor
Ca niste mari, de-a-notul…
El zboara, gând purtat de dor,
Pân piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naște.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

„De greul negrei vecinicii,
Parinte, mă dezleaga
Si lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarta,
Căci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire…

Din haos, Doamne, -am aparut
Si m-as intoarce-n haos…
Si din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.

„Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om să te socoti,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vant
Deserte idealuri –
Când valuri afla un mormânt,
Rasar în urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sanul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naște.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dintâi –
Să-ti dau înțelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta să arăți
Dreptate si tărie?
Ti-as da pământul în bucati
Să-l faci împărăție.

Iti dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a strabate
Pământu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Si pentru cine vrei să mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pământ rătăcitor
Si vezi ce te așteaptă. „

In locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsa.

Căci este sara-n asfintit
Si noaptea o să-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurând din apa.

Si umple cu-ale ei scântei
Cărările din cranguri.
Sub sirul lung de mândri tei
Sedeau doi tineri singuri.

„O, lasa-mi capul meu pe san,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gandirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curma,
Căci esti iubirea mea dintâi
Si visul meu din urma. „

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fata;
Abia un brat pe gat i-a pus
Si ea l-a prins în brate…

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.

Ea, îmbătata de amor,
Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Si-ncetisor
Dorintele-i increde:

„Cobori în jos, Luceafar blând,
Alunecând pe-o raza,
Patrunde-n codru si în gând,
Norocu-mi lumineaza! „

El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De miscatoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul:

„Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece. „

Luceafarul, de Mihai Eminescu

Caruselul în seara

„Din prima clipă, când apari pe lume,
Se-nvârte roata vieții pentru tine
Și deapănă mereu și fără odihnă
Minute, ore, zile, nopti,….. în tihnă.

Se-nvârte roata vieții și te poartă,
Pe drumul care-ti este scris în soartă
Si pe cărări de nimenea stiute,
De-s încurcate, drepte sau abrupte.

Păsești pe drumul tău, treaptă cu treaptă,
Fără să știi ce „mâine” te așteaptă…
Fără să știi ce cruce ai de dus,
Si ce noroc ți-e scris, trimis de SUS !

Se-nvârte roata vieții zi și noapte,
Dar nu iti spune nici măcar în soapte
Si nu-ti trimite nici măcar în vise

Acele randuri pentru tine scrise.

Atunci, cum să te aperi de ce-i rău?
Și cum să te ferești de drumul greu?
Cum să ghicești ce-n viață te așteaptă,
De mic copil urcând treaptă cu treaptă?

E viata asta, tare complicată,
Pășești prin ea fără să știi vreodată,
Dacă ti-e drumul lung sau prescurtat,
Si nici ce cruce grea ai de cărat!!!”

Roata vietii,  de Teodora Dumitru

La gura sobei

„Te-am iubit așa cum m-ai iubit și tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înțeleg ce fac, fără să înțeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiți să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiți să ne cautam fără sa ne intalnim…”(…)

„Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul, iresponsabil, intâmplărilor.

Te trezesti că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești inceputurile acestei transformări.”

Mircea Eliade, Nunta în cer

Axioma zilei

„Ce oameni excepționali trec pe lângă noi, anonimi, și noi admirăm prostește atâția neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa și „opinia publică”, numai pentru că le-a popularizat numele politica și literatura.”

„Dacă omul va uita cu desăvârșire că
există moarte, că există un sfârșit, riscăm sa ne intoarcem la maimute. Explicația este simplă: omul activ, omul creator, este excitat mai ales de ideea că într-o zi se va termina totul, că va avea un sfârșit, o odihnina definitiva. Cultiva la maximum conștiința acestui sfârșit, și vei obține de la oameni cele mai extraordinare eforturi. Cine știe asta încontinuu este în stare să ridice munții, este în stare de cele mai crâncene libertăti, de cele mai curajoase acte.”

Mircea Eliade, Huliganii

Cu noi cum rămâne?

„Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinți…
Ei au mincat paine,

părinților noștri le-au fost părinți.

Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit si s-au nemurit.

Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume si ce anume?
Suntem, dar ne este urât!”

Nichita Stănescu, „din nou, noi”

…”acopera-mi inima cu ceva”

„Ninge fără milă cu vinovătie
Ca o inculpare, ca un martor mut
Ninge ca o nuntă, ninge și sfâșie
Se fărâmițează ultimul salut.

Vai de noi, femeie, ninge-a despărtire
Vom pleca departe unde avem de mers
Ninge să despartă gheată și iubire
Oarbe felinare trec spre univers

Ninge sfant si pagan
Numai ochii mai ramân
Despărțirea s-o mai vadă
Ca în rest, noi ne-am stins
Și-am ajuns de-atâta nins
Niște oameni de zapadă.

Ninge peste buze, ninge peste pleoape

Ninge peste ingeri, ninge peste văi
Ninge peste clopot, ninge peste ape

Ninge incredibil peste ochii tăi.

Ninge ca-n Esenin și-n poema rusă
Ninge fantomatic și bacovian
Ninge că sunt rece, ninge că ești dusă
Ninge ca la moartea ultimului an.”

Oameni de zăpadă, Adrian Păunescu

Conversație între doua firi romantice

– Bună să vă fie inima şi ziua! Cu aşa frumuseţe de dimineaţă nici nu va fi greu!

– La noi au fost 2° în zori şi miroase a zăpadă…

– Si aici dimineața erau 5 grade.

-De la noi din grădină se văd munţii când e senin. Sunt la vreo 60-70 km spre nord…

– Natura cu minunile ei! Ce bine că ne putem bucura de ea!

– Uite, pentru tine, în loc de „O zi frumoasă!”:

„Si brusc am înțeles ca fără tine
Nici eu in toate mințile nu sunt,
Să fug și să mă-ntorc aici îmi vine,
Să nu-mi mai aflu locul pe pămân.

Atât de grabnic mi-ai intrat în sânge,
Atât de mult trăiești în sinea mea,
Incat si zgariindu-ma as plânge,
Temându-mă că-n stropi te pierd cumva.

Nu este primăvară nicăieri,
Cu muguri morți paltonul ți-l închei,
Cu fierea primăverii caut mierea,
lar tu existi, iubito-n locul ei.

Și, brusc am înțeles că fără tine,
Eu însumi mor și nu pot invia,
Deși am fost născut, cum știi prea bine,
Ca să te apăr și-mpotriva ta!”

Eu fără tine, Adrian Păunescu

Superba poezie

„Sara pe deal buciumul suna cu jale,

Turmele-l urc, stelele scapara-n cale,

Apele plang, clar izvorand in fantane;

Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine.

Luna pe cer trece-asa sfanta si clara,

Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,

Stelele nasc umezi pe bolta senina,

Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina.

Nourii curg, raze-a lor siruri despica,

Stresine vechi casele-n luna ridica,

Scartiie-n vant cumpana de la fântâna,

Valea-i în fum, fluiere murmura-n suna..

Si osteniti oameni cu coasa-n spinare

Vin de la camp; toaca rasuna mai tare,

Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuteste;

Ah! în curând pasul-mi spre tine grabeste:

Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga,

Ore intregi spune-ti-voi cât îmi esti de draga.

Ne-om razima capetele-unul de altul

Si surazand vom adormi sub inaltul,

Vechiul salcam. – Astfel de noapte bogata

Cine pe ea n-ar da viata lui toată.”

Mihai Eminescu,  Sara pe deal

Sansa lui Narcis

„De ce e de neconceput un Narcis feminin? Femeia se privește totuși nespus de mult în oglindă. Dar probabil, pentru a vedea acolo pe un altul – care o privește.”, spunea Constantin Noica

Dar, de câte ori nu ne dam nicio șansă, nu ne creăm nicio oportunitate pentru a ne valida?

Sau, de câte ori luptam cu adevărat împotriva evidentelor?

Din numele trandafirului

„Vezi, e ca și cum în ultimele doua secole, și chiar mai înainte, lumea asta a noastră a fost străbătută de sufluri de nemulțumire, speranță si disperare, toate laolaltă… Sau nu, nu e o analogie prea potrivită. Gândește-te la un fluviu, năvalnic și măreț, care curge pe mile și mile de loc între maluri puternice, și tu știi unde este fluviul, unde este malul, unde este uscatul. La un moment dat, fluviul, obosit pentru că a curs prea multă vreme și pe locuri prea intinse, pentru că se apropie de mare, care nimicește în sine toate fluviile, nu mai
știe ce este. Devine propria sa deltă. Rămâne, poate, un braț mai mare, dar multe se ramifică, în toate direcțiile, și se reîntâlnesc undele într-altele, și nu mai știi care stă la originea cui, și uneori nu
stii ce mai este atunci fluviu si ce mai e mare…(…)

– Natura e bună pentru că este fiica lui Dumnezeu, a spus Ubertino.
– Și Dumnezeu trebuie să fie bun dacă a dat naștere naturii, a zâmbit Guglielmo.”

Numele trandafirului, Umberto Eco

Frumusete

„Da, sunt recunoscator ca exist si disperat ca va veni o vara in care nu voi mai putea sa urmaresc cum innegreste lumina chiparosii la amiază, nu e firesc la varsta mea? Ma doare tot ce iubesc acum, pentru ca presimt in orice frumusete sfarsitul, dar poate ca asa arata adevarata iubire. Bucura-te de acest dar vremelnic, striga o voce in mine. Caci nu exista decat daruri vremelnice.”

Octavian Paler

Lacrimi din dorul de acasa

„Mă voi întoarce într-o zi acasă
In tara mea, la casa parinteasca,
Pe drum de cer, prin fum si pribegii,
Apropierea ei să mă sfințească…

Mă voi întoarce-acasă, în curând
Il voi vedea pe Tatăl și pe-ai mei.
Ah, nu mă mai apasă niciun gând
Decât să fiu acasă lângă ei!

Ma voi întoarce-acasă ca să pun
Piciorul meu pe neuitatul prag,
Să-ngenunchez acolo și să spun
,,Adio!” Soartii mele de pribeag.

Chiar nu voi mai lăsa pentru nimic
Lumina și ferestrele dintâi,
Ci voi avea atunci, cât de mic,
Un loc în Univers și-un căpătâi…

Mi-e dor de casa noastră si de fratii
Ce-au plans raniti, cu fetele-n palme,
Când, încrezut de numeroase spații,
Am coborât în lumea de sudalme.

Mi-e dor de vatra noastră înstelată
Și de iubirea fratelui mai mare,
Gradin-aceea, s-o mai văd odată,
Acolo sus, la marea sărbătoare!

Mă voi întoarce, auzi? Mă voi întoarce,
Așa olog târându-mă-n genunchi.
Și ultima putere mi-o voi stoarce,
Vestindu-mi bucuria din rărunchi.

In ziua-ceea nu voi întreba
Pe nimeni de nimic, ci mă voi duce,

Pe orice drum deschis în fața mea,
Pe urmele de oi și pe la cruce.

Și voi ajunge-acasă lângă Tata,
La masa bucuriilor dintii
De-un ultim drum sunt fericit și, gata,
lar tu, planetă neagr,-ai să rămâi!

Căci mi s-au dat aripi de porumbei,
Să zbor mai sus de lumea ta de sânge:
La Tatal armoniilor, la EL,
Unde-n veci de veci nu voi mai plunge.

Ci voi cânta cu inima, cu gura,
Cu mainile pe harfa lunecand,
Un snop de laude imi va fi faptura,

La tronul nemuririi, în curând!”

Autor: Valerica Gherzan, „Ma voi intoarce intr-o zi acasa”

Infinitul noptii

„Imi dau seama că noaptea nu este același lucru ca și ziua, că toate lucrurile sunt diferite, ca acelea din noapte nu pot fi explicate în timpul zilei, întrucât atunci ele nu mai există, iar noaptea poate fi un timp înfiorător pentru oamenii singuri, a căror solitudine abia a început. „

Ernest Hemingway

Privind spre viitor

„Ficțiunea ne ajuta sa cooperam mai bine. Prețul pe care îl plătim este faptul ca aceleași ficțiuni determina scopurile cooperăriilor noastre. Asa ca este posibil sa avem sisteme de cooperare foarte elaborate, care sunt exploatate sa slujească teluri și interese fictive.  Drept urmare, poate ca sistemul pare sa funcționeze bine, dar numai dacă adoptam criteriile sistemului.

Întrebarea cheie este dacă aceasta este măsură potrivită pentru succes.

Dar asta este ceea ce contează cu adevărat?”

Yuval Noah Harari, Homo deus – scurta istorie a viitorului

Deșertăciune

„Încântătoare plimbare nocturna. Intinderi nesfârșite de cer senin, fără luna, o spuzeala de stele sclipitoare, diamante alb-laptoase și un vânt minunat. Dinspre vest. L-am obligat sa facem împreună turul grădinii de vreo zece-cincisprezece ori. Auzeam crengile frematand și tipatul unei bufnite în pădure. Și cerul era ceva absolut extraordinar, numai libertate, vânt, și aer, și spațiu, și stele „

Fowles, J., Colecționarul

Love of poetry and autumn

„Season of mists and mellow fruitfulness,
Close bosom-friend of the maturing sun;
Conspiring with him how to load and bless

With fruit the vines that round the thatch-eves run;
To bend with apples the moss’d cottage-trees,
And fill all fruit with ripeness to the core;
To swell the gourd, and plump the hazel shells
With a sweet kernel; to set budding more,
And still more, later flowers for the bees,
Until they think warm days will never cease,
For Summer has o’er-brimm’d their clammy cells.

Who hath not seen thee oft amid thy store?
Sometimes whoever seeks abroad may find
Thee sitting careless on a granary floor,
Thy hair soft-lifted by the winnowing wind;
Or on a half-reap’d furrow sound asleep,
Drows’d with the fume of poppies, while thy hook
Spares the next swath and all its twined flowers:
And sometimes like a gleaner thou dost keep
Steady thy laden head across a brook;
Or by a cyder-press, with patient look,
Thou watchest the last oozings hours by hours.

Where are the songs of Spring? Ay, where are they?
Think not of them, thou hast thy music too,–
While barred clouds bloom the soft-dying day,
And touch the stubble-plains with rosy hue;
Then in a wailful choir the small gnats mourn
Among the river sallows, borne aloft
Or sinking as the light wind lives or dies;
And full-grown lambs loud bleat from hilly bourn;
Hedge-crickets sing; and now with treble soft
The red-breast whistles from a garden-croft;
And gathering swallows twitter in the skies.

The name – of it – is „Autumn””

In „Londra (Hampstead Village) anului 1818 traiau John Keats, un poet de 23 de ani și fermecătoarea sa vecină, Fanny Brawne. Ei vor avea o relație amoroasă specială.

La primele schimburi de priviri, cei doi au fost mai degrabă reci și distanți, însă legătura dintre ei se va consolida treptat. Născut într-o familie modestă, John ucenicise pe lângă un chirurg, dar consacra mult timp creației poetice. Tânărul scriitor o credea țâfnoasă pe eleganta Fanny, care nu părea deloc sensibilizată de lirism. Cel care va contribui la apropierea dintre ei va fi Thomas, fratele lui John Keats.

Impresionată de suferința pricinuită de o maladie nemiloasă, Fanny se va apropia de familia destul de năpăstuită a poetului.
John este impresionat de atitudinea fetei și acceptă să îi destăinuie din tainele poeziei.

Toată lumea, din jurul lor sesizează atașamentul dintre John și Fanny și pare aproape imposibil ca cineva să mai oprească șuvoiul de sentimente. Pe măsură ce pasiunea irupe, crește și numărul piedicilor. Una dintre acestea va fi chiar boala care-l va copleși pe John.”

John Keats

Nuci și zmeura

„Intr-o tabara de vara
Toti copiii au vazut,
In tufisul din padure,
Cum un urs a aparut.

S-au cam speriat micutii,
Ba le-a fost un pic cam teama
Insa ursul fioros,
Nici nu i-a bagat in seama.

Fructele de zmeur dulci
Il faceau sa se gandeasca
Ca a fost un norocos
Cu-asa masa-mparateasca.

A cules tot ce se poate
Nu a mai ramas deloc
Si-a plecat sa se-odihneasca

La răcoare în bârlog.”

Poezie de Vasilica Tianu

Atmosfera de Craciun

„Tu n-ai vazut padurea, copile drag al meu,
Padurea iarna doarme, c-asa vrea Dumnezeu.

Si numai cate-un viscol o bate uneori,
Ea plange atunci cu hohot, cuprinsa de fiori.

Si tace-apoi si-adoarme, cand viscolele pier,
In noaptea asta insa, vin ingerii din cer.

Si zboara-ncet de-alungul padurilor de brad,
Si canta-ncet si mere si flori din san le cad.

Iar florile s-anina de ramuri pina jos
Si-i cantec si lumina si-asa e de frumos!

Iar brazii se desteapta, se mira asta ce-i,
Se bucura si canta ca ingerii si ei.

Tu n-ai vazut padurea, copile drag al meu,
Dar uite ce-ti trimite dintr-insa Dumnezeu.

Un inger rupse-o creanga din brazii cu faclii,
Asa cum au gasit-o, cu flori si jucarii.

Departe intr-un staul e-n fasa-acum Iisus,
Si ingerii, o, cate si cate i-au adus.

Dar el e bun si-mparte la toti cati il iubesc,

Tu vino și te-china, zi: „Doamne, iti mulțumesc.”” George Coșbuc

ocrotitorul celor păgubiți

”… tu  încercai să fabrici zorile. Ți-era greu, dar nu te lăsai. Cerul pălea. Umpleai tăriile de alb, de gri, de albastru, alungai noaptea, suflai din nou viață peste lume. Nu te opreai. Și-atunci am înțeles care-i diferența dintre tine și noi: tu ești tipul neobosit! Cel care nu renunță niciodată…” Eric-Emmanuel Schmitt

Lacrimi de chihlimbar

„Uitând de lume și uitând de mine,
Simt cum singurătatea mă umple ca o miere
Curgând în vasul ce i se cuvine
Pentru c-o soarbe si o cere.
Sacri sunt fagurii din care curge
Aurul ei pe viața-mi de apoi,
Când limpedea-ți pedeapsă, Demiurge,
Mă înfăsoară-n dulcele noroi.
Dar voluptate-i chinul, nu calvar
Si îmi aduc de mine-aminte
Ca de o gaza prinsa-n chihlimbar,
În cripta luminoasă de cuvinte.”

Ana Blandiana, Chihlimbar

V-ați gândit vreodată să vă transformați viața Într-un roman?

„Romancierul demolează casa propriei sale vieți pentru a construi, cu cărămizile, o altă viață: cea a romanului său.” Kundera, M.

De un an și jumătate , căpătase obișnuința de a evita cu scrupulozitate raionul de ficțiune penttru a nu da peste el. Căci de câte ori îl întâlnea din întâmplare, în metrou, în autobuz, pe un afiș publicitar sau la terasa unei cafenele, se întrista și îi venea să plângă. Atunci când colegele de facultate îi vorbeau despre el (adică de cărțile lui), abia se abținea să nu le spună: „Am condus un Bugatti cu el, am traversat deșertul mexican cu el, am trăit la Paris cu el, am făcut dragoste cu el…”.

Ba chiar, uneori, văzând cititorii cufundați în al treilea volum al trilogiei, nu se putea împiedica să nu încerce un pic de mândrie și, de data asta, ea era cea care ar fi vrut să le spună: „Datorită mie puteți citi această carte! Pentru mine a scris-o!

Citi titlul noii cărți: Fata de hârtie.”

(….) Era povestea ei!”

Personal, îl ador pe Guillaume Musso și cred că ar trebui să-l „degustați” și voi! Poate pe viitor, postez câte un paragraf din ceea ce scriu eu?!

Pentru minte, suflet și inimă


Romanţa soarelui

De Ion Minulescu

„Răsar,
Mă-nalţ,
Cobor
Şi-apoi dispar,
Şi-apusul meu e totuşi răsărit…
Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar –
Portret unic şi veşnic, expus în infinit.

Cu magica-mi baghetă uriaşe –
Stăpâna hotărârilor eterne –
Deştept măturătorii albelor oraşe
Şi-adorm întârziaţii negrelor taverne…

Dau fluviilor graţii de reptile,
Dau mărilor priviri fosforescente,
Iar munţilor din zare, aspecte de gorile,
Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.

Dau fructe noi smochinilor uscaţi,
Dau bronzului figură omenească,
Iar Regilor –
Pe socluri de marmură-nşiraţi –
Poruncitoare gesturi, ca-n veci să poruncească.

Iar când cobor,
Când calda-nfiorare
Se zbate-n cupa recelui repaos,
Azvârl sămânţă nouă în vechile tipare
Şi-ascult Perpetuarea cum fredonează-n haos!…”

…Photo: răsărit în Gorj

Pustiu

„Incepe sa crezi ca noaptea te așteaptă veșnic, spunea Rene Char.

Azi un prieten a murit după o lupta dura, dar scurta cu noul coronavirus și mi-a adus aminte de acest citat.

„Fata:

Pleacă, vai, pleacă!

Dispari, schelet odios!

Sunt atat de tânără, dispari deci!

Si, nu, nu ma atinge!

Moartea:

Dă-mi mana, blândă și frumoasa

Faptura!

Prietena iti sunt, nu te teme. Lasa-te în

Voia mea!

Alunga spaima,

Vino și dormi cuminte în bratele mele.

Mathias Claudius, La jeune fille et la Mort

Aveti grija de voi!

Un weekend de vis!

„Am zis: ” Acum e rândul tău să îmi spui o poveste”.

Mi-a spus doar atat: „Te iubesc”.

Era ciudat. Stăteam tăcuți unul în fața celuilalt și am avut senzația, pe care o mai avusesem o dată sau de două ori înainte, că mă simțeam neașteptat de aproape de el – nu era dragoste sau atracție, sau simpatie de nici un fel, ci certitudinea că destinele noastre erau legate.” Colecționarul, Fowles, J.

Înfrumusețează-ți viața citind!

credință în frumusețea vieții – cea mai pură formă de curaj

Fii iubitor, cu spirit de observație!

Să ai respect și admirație pentru Creator implică o notă de curaj.

„… tu încercai să fabrici zorile. Ți-era greu, dar nu te lăsai. Cerul pălea. Umpleai țăriile de alb, de gri, de albastru, alungai noaptea, suflai din nou viață peste lume. Nu te opreai. Și-atunci am înțeles care-i diferența dintre tine și noi: tu ești tipul neobosit! Cel care nu renunță niciodată…”

Simțeam că trăiesc. Și mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat.” Eric-Emmanuel Schmitt”

Apa trece, pietrele rămân, dar nu oricum!

-Când se termină pandemia, mergem peste tot!!!

-Pana atunci cu gândul și imaginatia
… la care suntem bune şi nu costă mai nimic!

-Dimpotrivă, se pare că ne apără de boala lui nenea ăla dăştept cu A…😉

-Singura frica pe care o am.

-Nu! Fără frică! Lipsa de solicitare e la baza motorului de declanşare! Ori, clar, nu e cazul!
Românul mai are o vorbă înţeleaptă: de ce ţi-e frică, de aia nu scapi. Deci, frica face mai mult rău decât orice boală!

„Dementa nu înseamnă doar pierderi de memorie. E vorba mai degrabă de randament mental, gândire, capacitate critica, de orientare în „hățișul de informatii”.  Manfred Spitzer, Dementa digitala

un gând de început de săptămână

”Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârșit și la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanțe și tonuri, cu fiecare moment care trece. O singură oră poate consta în mii de culori diferite. Galbenuri ceruite, nuanțe de albastru pătate pe nori. Întunecimi de nepătruns. În domeniul meu, mi se pare important să le observ.”

Zusak, Markus (2014), Hoțul de cărți, Editura RAO, București

Once in a blue moon

Aseară am văzut şi a doua lună plină a lunii octombrie, fenomen rar, de unde şi numele de „lună albastră”. Culmea, englezii spun „once in a blue moon”, expresie pentru „foarte rar”. Câţi mai ştiu asta?!

Poate ar trebui să se discute în școli cum ne descifrează străinii esenţa şi cum serbăm noi Halloween-ul! De exemplu… In orașele mai mici și la țară se respectă mai mult tradițiile și sărbătorile, cum sunt „Moșii de iarnă”, de ieri, 31 octombrie, și „Luminația” de azi, în Ardeal. Câţi mai ţinem cont de ele?

Ce bine, înviorător şi deloc de neglijat e sentimentul că mai există ceea ce românii înţeleg prin „om bun”!

Dumnezeu sa ne ierte și sa ne odihnească morții în pace!