Păcate și regrete

„A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasa fata.

Si era una la părinți
Si mandra-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Si luna între stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l indreapta
Lângă fereastra, unde-n colț
Luceafarul așteaptă.

Privea în zare cum pe mari
Răsare si străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Il vede azi, il vede mâni,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
li cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima
Visand ale ei tâmple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se umple.

Si cât de viu s-aprinde el
In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apara.

Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie,
Tesând cu reale-i scântei
O mreaja de văpaie.

Si când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mainile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, bătând închiși
Pe fața ei întoarsă.

Ea il privea cu un suras,
El tremura-n oglinda,
Căci o urma adânc în vis
De suflet sa se prindă.

lar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspina:
„O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori în jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza! „

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda in mare;

Si apa unde-a fost cazut
In cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creste.

Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Si tine-n mana un toiag
Incununat cu trestii.

Parea un tanar voievod
Cu par de aur moale,
Un vanat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

lar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afara.

„Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ti urmez chemarea,
lar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.

Ca in camera ta si vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Si m-am născut din ape.

O, vin’! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus.
lar tu să-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toata lumea-n ocean
De tine o s-asculte. „

„O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port,
Lucesti fără de viață,
Căci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau mă-ngheata. „

Trecu o zi, trecura trei
Si iarasi, noaptea, vine
Luceafarul deasupra ei
Cu razele-i semne.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-si aduca
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apuca.

Cobori în jos, luceafar bland,
Alunecând pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza! „

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
lar ceru-ncepe a se roti
In locul unde piere;

In aer rumene vapai
Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a haosului vai
Un mândru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevar
Scaldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor
Marmoreele brate,
EI vine trist si gânditor
Si palid e la fata;

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adânc himeric,
Ca doua patimi fără sat
Si pline de-ntuneric

„Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult s-acuma,
Si Soarele e tatal meu,
lar noaptea-mi este muma;

O, vin’, odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus.
lar tu să-mi fii mireasa.

O, vin’, în parul tau balai
S-adun cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să rasai
Mai mandra decât ele. „

„O, esti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!

Mă dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mă dor,
Privirea ta mă arde. „

„Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare? „

„Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as incepe –
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamant
Să te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pământ,

Fii muritor ca mine. ”

„Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi să stii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naste din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege. „

Si se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

In vremea asta Catalin,
Viclean copil de casa,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Baiat din flori si de pripas,
Dar indraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujori
De rumeni, bata-i vina,
Se furiseaza panditor
Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu
Si mândră, arz-o focul;
Ei Catalin, acu-i acu
Ca să-ti incerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse lin
Intr-un ungher degraba.
„Da’ ce vrei, mai Catalin?
la du-t’ de-ti vei de treaba. „

„Ce voi? As vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine si să-mi dai
O gura, numai una. „

„Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
Da-mi pace, fugi departe –
O, de Luceafarul din cer
M-a prins un dor de moarte. „

„Daca nu stii, ti-as arata
Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te minuna

Si stai cu binișorul.

Cum vanatorul-ntinde-n crang

La pasarele latul

Cand ti-oi intinde bratul stag

Sa ma cuprinzi cu bratul.

Si ochii tai nemiscatori
Sub ochii mei rămâie …
De te inalt de subtiori
Te-nalta din calciie;

Când fata mea se pleaca-n jos,
In sus ramai cu fata,
Să ne privim nesatios
Si dulce toata viata;

Si ca să-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Când sarutandu-te mă-nclin,
Tu iarasi mă saruta. „

Ea-l asculta pe copilas
Uimita si distrasa,
Si rusinos si dragalas,
Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet: – „Inca de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…

Dar un Luceafar, răsărit
Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii;

Si tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceste c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
In veci il voi iubi si-n veci
Va rămânea departe…

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.

„Tu esti copila, asta e…
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Căci amandoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi. „

Porni Luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si mii de mii de ani treceau
In tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele –
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele.

Si din a haosului vai,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dintâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorind il inconjor
Ca niste mari, de-a-notul…
El zboara, gând purtat de dor,
Pân piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naște.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

„De greul negrei vecinicii,
Parinte, mă dezleaga
Si lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarta,
Căci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire…

Din haos, Doamne, -am aparut
Si m-as intoarce-n haos…
Si din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.

„Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om să te socoti,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vant
Deserte idealuri –
Când valuri afla un mormânt,
Rasar în urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sanul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naște.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dintâi –
Să-ti dau înțelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta să arăți
Dreptate si tărie?
Ti-as da pământul în bucati
Să-l faci împărăție.

Iti dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a strabate
Pământu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Si pentru cine vrei să mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pământ rătăcitor
Si vezi ce te așteaptă. „

In locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsa.

Căci este sara-n asfintit
Si noaptea o să-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurând din apa.

Si umple cu-ale ei scântei
Cărările din cranguri.
Sub sirul lung de mândri tei
Sedeau doi tineri singuri.

„O, lasa-mi capul meu pe san,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gandirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curma,
Căci esti iubirea mea dintâi
Si visul meu din urma. „

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fata;
Abia un brat pe gat i-a pus
Si ea l-a prins în brate…

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.

Ea, îmbătata de amor,
Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Si-ncetisor
Dorintele-i increde:

„Cobori în jos, Luceafar blând,
Alunecând pe-o raza,
Patrunde-n codru si în gând,
Norocu-mi lumineaza! „

El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De miscatoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul:

„Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece. „

Luceafarul, de Mihai Eminescu